La 18 mai 2020 se împlinesc 76 de ani de la deportarea tătarilor din Crimeea la ordinul lui I. V. Stalin
La 18 mai 2020 se împlinesc 76 de ani de la deportarea tătarilor din Crimeea de către regimul sovietic la ordinul lui I. V. Stalin. Deportarea a fost ”pedeapsă” colectivă pentru colaborarea unor tătari din Crimeea cu Germania nazistă. Sursele sovietice îi cataloghează pe tătari ca trădători ai URSS; Surse moderne contestă acest lucru, potrivit unui istoric modern, Sergey Gromenko, ”afirmația NKVD despre existența a 20.000 de colaboratori nu este altceva decât falsificare”, spunând că doar aproximativ 3.500 de tătari din Crimeea s-au alăturat rândurilor batalioanelor germane. Aproximativ 50.000 de tătari erau înrolaţi în Armata Roşie și 60.000 de tătari au murit luptând pentru ea. Aproximativ 2.000 de soldați tătari din Crimeea au fost expulzați din Armata Roșie între 1947 și 1948 și deportați în Asia Centrală.
Aproape 46% de tătari din Crimeea au murit în timpul deportării, în timp ce zeci de mii au pierit ulterior din cauza condițiilor dure de exil. Exilul tătarilor din Crimeea a dus la abandonarea a 80.000 de gospodării și 360.000 de acri de pământ. Stalin a căutat să șteargă toate urmele tătarilor Crimeei, a interzis orice mențiune a grupului etnic. În 1956, noul lider sovietic, Nikita Hrușciov , a condamnat politicile lui Stalin, inclusiv deportarea diferitelor grupuri etnice, dar nu a ridicat directiva care interzice întoarcerea tatarilor din Crimeea. Au rămas în Asia Centrală încă câteva decenii până la Perestroika la sfârșitul anilor 1980 iar după 1990 când 260.000 de tătari din Crimeea s-au întors în Crimeea. Exilul lor a durat 45 de ani. Interzicerea revenirii lor a fost declarată oficial nulă, iar Consiliul Suprem al Crimeei a declarat la 14 noiembrie 1989 că deportările au fost infracțiuni.
Până în 2014, 400.000 de tătari s-au întors în Crimeea, reprezentând 17% din populația peninsulei. Autoritățile sovietice și ucrainiene nu au ajutat la întoarcerea lor și nici nu i-au compensat pentru pământul pierdut. Federația Rusă , succesor al URSS, nu a oferit despăgubiri sau compensații pentru obiecte pierdute celor deportați. Deportarea a fost un eveniment crucial în istoria tatarilor din Crimeea și a fost văzută ca un simbol al situației și opresiunii grupurilor etnice mai mici de către Uniunea Sovietică. Deabia la 12 decembrie 2015, după anexarea Crimeei, Parlamentul ucrainean a emis o rezoluție prin care recunoaște acest eveniment drept genocid și a stabilit 18 mai ca „Ziua amintirii victimelor genocidului tătarilor din Crimeea”.
Președintele Uniunii Culturale a Tătarilor din România, Fildis Reșit a scris pe pagina lui de socializare. O să afișăm textul integral mai jos
”După 76 de ani, tătarii din România și din întreaga lume, nu au uitat genocidul tătarilor din Crimeea, în noaptea din 18 mai 1944. Pământul nostru străbun, este tot mai departe de tătarii care au locuit acolo și vrem să se ştie că fraţii lor din România, sunt solidari cu ei.
18 mai 1944 este considerată cea mai neagră zi din istoria poporului tătar. La acea dată, Iosif Visarionovici Stalin a comandat surghiunirea populaţiei tătare din Peninsula Crimeea. Sute de mii de tătari majoritatea femei, copii și bătrâni au fost ridicaţi într-o singură noapte din casele lor, 36.000 de soldaţii ai Armatei Roşii şi de agenţii poliţiei NKVD conduse de Lavrenti Pavlovici Beria, în timp ce pe frontul antihitlerist luptau mai mult de 50.000 de tătari înrolaţi în Armata Roşie. Din cauza condițiilor inumane doar 46% au supraviețuit drumului, majoritatea la destinație au ajuns bolnavi și au trebuit să suporte condițiile neprielnice din sălbăticie, supuşi unui regim de teroare şi exterminare.
Despre surghiunul din 18 Mai 1944 s-a aflat oficial abia după 12 ani, prin Decretul din 28 aprilie 1956 al Înaltului Prezidiu Sovietic al URSS, art. 2. Poporul tătar crimeean a fost „iertat” la data de 5 septembrie 1967, dar nu i s-a permis revenirea în Peninsula Crimeea. Deabia în anul 1952 Lumea Internațională aflase despre surghiunul întregii populații tătare din peninsulă prin dezertarea din Armata Roșie a ofițerilor G.Tokaev și Grigori Stepanovici Burlutski. În Dobrogea s-a aflat după 1980, prin apelurile scrise și verbale ale lui Mustegep Ulkusal, refugiat din 1942 în Turcia. În 1983, UNESCO a sărbătorit 800 de ani de la naşterea poetului Kul Ali, fondatorul literaturii tătare clasice.
În anul 2014 a avut loc anexarea ilegală a Crimeei de către Federația Rusă, acest proces a stârnit mânia tătarilor, fiind considerat și de către UE, G7, OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală, după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de comunitatea internațională. Și ca să zicem adevărul până la capăt, tătarii au fost cei care s-au opus ferm noii invazii ruseşti în Crimeea, nu comunitatea ucraineană de acolo, guvernul sau armata ucraineană, care au fost mai mult pasive.
Rusia a urmărit să şteargă toate dovezile care atestau drepturile tătarilor la moştenirea pământurilor străbune. Aceste distrugeri continuă şi astăzi. Pe această cale condamnăm, la unison cu autorităţile româneşti, liderii internaţionali, genocidul tătarilor din Crimeea 1944 și anexarea Crimeei de către Federația Rusă.” a încheiat Fildis Reșit, liderul tătar din România